Studenția m-a impus să circul des cu transportul interurban. În mare parte merg cu rutiera, care e destul de sprintenă, dar și costisitoare. Pe lângă asta, nu întotdeauna reușesc să prind un loc liber sau chiar dacă mă așez, ajung oricum să cedez unei babe cu radiculit și viclenie în stare avansată. Așa că, după ce am ajuns o dată în autoportul din Bălți după 2 ore de înghesuială, cu plăcintele din geantă făcute piure și pantofii lustruiți de talpa cuiva, am zis că e timpul să caut alternative.

Așa m-am pomenit la gară. O caracatiță sovietică se apropia de peron, făcând să tremure geamurile stației. Se oprește cu un zgomot nemaipomenit, provocând agitație. Oamenii aruncă chiștoacele, apucă gențile și se îngrămădesc la intrare. Bine, călătorii din rutele interurbane nu sunt atât de isterici precum cei care pleacă la Moscova. Mai puține torbe în carouri, mai puține gheonteli. Însă mentalitatea eu trebu să urc primu rămâne valabilă.

Am urcat, cuminte, printre ultimii. În vagon erau două rânduri de scaune vopsite într-o nuanță de cafeniu, căruia, mai degrabă, aș zice căcăniu. Îmi aleg un loc mai în spate și aștept cu nerăbdare să pornească. Iar, între timp, examinez interiorul.

Geamurile reflectau timpul sumbru de afară, cufundând vagonul într-un semiobscur adormitor. Niște degete și-au lăsat amprenta unei inimi pe geamul de lângă mine, probabil că pasagerii anteriori erau îndrăgostiți lulea. Verdele întunecat în care erau vopsiți pereții și lămpile, nespălate de ani de zile, îmi creau impresia că mă aflu într-un tunel, la capătul căruia arde o candelă gata-gata să se stingă.

În vagonul respectiv erau o mulțime de tineri și în fiecare stație, mai urcau alții. Ei provocau o hărmălaie de parcă până nu demult au fost prizonieri lipsiți de dreptul de a comunica. Tot la această idee trimit și replicile furioase, rostite de unii: Și văi, ești debil, nu vezi pe unde calci?, Nu te uita așa la mine că amuș îți scot ochii!

Într-un capăt al vagonului, un grupușor de vreo 4-5 băieți au improvizat un cazinou, jucând belotă pe bani. Recunosc că nu știu care sunt regulile jocului, dar cât timp am mers, am înțeles că există tărț cu bălă și bizon (sau așa ceva). Printre băieți era și o fătucă. Ea stătea cu capul rezemat de geam și urmărea plictisit jocul.

Vis-a-vis de dânsa, stăteau alți trei tineri, care ascultau muzică pe telefon. Erau și manele și rap rusesc. Spre fericirea tuturor, în tren era destulă gălăgie ca muzica să nu se deslușească bine. Până la urmă, ăștia trei au început să agațe fătuca. Replicile erau mai mult decât seducătoare!

Da câți ani ai, de ai așa bufere?

Fata face o mutră înăcrită.

Altul: Lasă-l pe ăsta, nu vezi că-i prost. Cine măi se uită la tine?

Celălalt: Puicuță, nu te uita la ei că-s scăpați săracii, ia zi, ești liberă diseară, poate trec pe la cămin să ne mai pricălim oliacă?

Și replica care m-a dat jos: Parcă tebuia să mă ajutați pe mine să vorbesc cu ea, da voi idioților ce faceți?, la care unul răspunde Dacă tu ești prost și tași, mai bine gustăm noi din șii bunișor…

Înțeleg circumstanțele, dar îmi pare că dacă ești o brută, nu trebuie să afișezi asta în public. Păstrează secretul! Dar fiindcă n-au ținut cont de asta, s-a iscat o ceartă între ăștia care tachinau fata și cei care jucau cărți. Cocoșii au început să se îmbrâncească, să se înjure, după care unul mai dârz i-a despărțit și a stabilit strelka la stația din Mărculești. Masculul ăsta le promitea o luptă ca în filmele cu van Damme, unde totul sfârșește într-o baie de sânge și doar personajul principal supraviețuiește, doar că părea că el primul va ajunge în patul de spital…

În tot acest timp, fata se topea ca înghețata în mijlocul verii. Totuși, au dreptate cei care zic că trenul e ceva super romantic.

Am ajuns la Bălți cu o traumă psihologică. Eram oripilată de atitudinea acelor bădărani, de zâmbetul tâmpit de pe fața fetei, care era mulțumită cu postura de trofeu, de duhoarea din tren etc. Involuntar, am început să mă gândesc la cultură, societate, educație…

Călătoria mea a durat exact 180 de minute, timp în care am stat departe de civilizația umană. Ieșind din tren, am inspirat zgomotos și i-am mulțumit lui Dumnezeu că am scăpat, în sfârșit, de cutia metalică.