26 iunie 1940. Uniunea Sovietică cere României să cedeze Basarabia şi-i oferă 48 de ore să-şi retragă trupele de pe teritoriul dintre Prut și Nistru. Bucureștiul acceptă și peste 48 de ore, trupele sovietice aliniate de-alungul malului stâng al Nistrului intră în Basarabia. Imediat după ocupație, încep arestările şi deportările. Până la eliberarea provizorie a Basarabiei în 1941, sute de mii de basarabeni vor fi duși în gulagurile din Siberia.

La acel moment, orașul Bălți număra peste 30 mii de locuitori (conform recensământului din 1930), dintre care 70% erau români. În timpul primului val de deportări, de pe peronul gării din Bălți, au pornit 133 de vagoane cu deportați, în mare parte „capi de familie”.

Pritre cei condamnaţi şi deportați se număra și Teodor Drâmbei, locuitor al orașului Bălți, povestea căruia ne-a relatat-o nepoata lui, Valentina Enciu.

Viața în Bălțiul interbelic

photo1.jpg
Teodor Drâmbei

Teodor Drâmbei s-a născut în anul 1896, la Suceava. Era avocat de profesie, era interesat de politică, dar mai era și un bun gospodar. Avea în posesie o moșie într-o localitate din apropierea orașului Ungheni, astfel făcea des vizite în Basarabia. Într-una din aceste vizite, Teodor a cunoscut-o pe bălțeanca Olga Bujor, cea care-l va determina să rămână în Bălți. Teodor și Olga s-au căsătorit în 1922. Un an mai târziu, își construiește o casă în stilul neoromânesc, corespunzător arhetecturii de epocă, unde va locui alături de soția și fiica Olimpia.

Teodor Drâmbei practica cu succes avocatura. Urmașii săi, își amintesc felul inedit al lui Teodor de a sărbători victoria în proces. Când se întorcea de la judecătorie, angaja 3 birje. Cu prima, îşi trimitea acasă bastonul. Cu a doua – pălăria, iar în a treia venea Teodor însuși. Pe lângă aceasta, Teodor deținea un restaurant în regiunea gării din Bălți, cea de la care va fi exilat în Siberia, în 1941.

Arestul și deportarea

După ultimatumul impus de sovietici, Teodor Drâmbei reușește să se refugieze în România, dar se întoarce peste o săptămână pentru a-și convinge soția să plece cu el. Pe 3 august 1940, imediat după ce trece frontiera, este reținut la gara din Ungheni și transportat în penitenciarul din Bălți.

102639
Gara din Bălți. De aici plecau trenurile cu deportații. Sursa foto: Foto Union

În tot acest timp, rudele sale nu cunoșteau absolut nimic despre soarta lui Teodor, locul detenției sale fiind ținut în secret. După jumătate de an de detenție, în ianuarie 1941 Teodor a fost declarat „dușman al poporului”, condamnat la 9 ani de exil într-un lagăr de muncă silnică din satul Nârob (regiunea Permi, Rusia), la 3 mii km depărtare de casă.

0_4bb0e_a591fb30_XL
Foto 1. Sursa: livejournal.com

Pretextul condamnării a servit un denunț anonim, semnat cu pseudonimul Lida, în care Teodor Drâmbei era învinuit de organizarea unui grup de rezistență antisovietic în orașul Bălți. La dosarul lui Teodor au fost anexate o carte, Politica externă a Uniunii Sovietice a lui Molotov și 2 file rupte dintr-o revistă germană, pe care se presupune, că Teodor le-ar fi avut la dânsul în momentul reținerii.

După arestarea din 1940, nimeni din rudele lui Teodor Drâmbei n-au știut unde este și ce s-a întâmplat cu el. Soția şi fiica lui, ştiindu-l puternic, au sperat toată viaţa, că Teodor trăiește fericit undeva în America sau în România, și, într-o bună zi, se va întoarce acasă. Abia în 1994, fiica Olimpia şi nepoții acestuia au aflat că tata şi bunicul lor a fost condamnat la muncă silnică în Taigaua rusească și a decedat în 1943, la vârsta de 49 de ani. Locul exact al înhumării nu este cunoscut. În prezent, în satul Nârob, pe locul vechiului cimitir stă o cruce, instalată în memoria „deținuților politici ruși”. (foto 1)

Familia „dușmanului poporului”

Familia lui Teodor Drâmbei a continuat să locuiască în Bălți, supraviețuind războiului și foametei. Însă în 1947, toată averea familiei Bujor-Drâmbei a fost naționalizată. Statul sovietic le-a luat tot, permițând-ui să locuiască într-o magazie din curtea casei, în calitate de chiriași.

Pentru a supraviețui, fiica Olgăi şi a lui Teodor Drâmbei, Olimpia, deja căsătorită cu Vladimir Holodnic, ambii absolvenţi ai Institutului învăţătoresc din Bălţi, pleacă într-un sat din raionul Floreşti, unde s-au angajat ca profesori: Vladimir – profesor de matematică, iar Olimpia – profesoară de limba „moldovenească” și engleză. Însă, adevăratul calvar al familiei bălțene s-a dezlănțuit în 1949, când a avut loc cel mai mare val de deportări, denumit operațiunea Sud. În 1949, soția lui Teodor Drâmbei, fiica lor și părinții Olgăi Drâmbei, Maria şi Vladimir Bujor, sunt declarați „dușmani ai poporului”.

În vagoane de vite, spre Siberia

Arestul și deportarea s-au petrecut în stilul caracteristic NKVD-ului. Câțiva ofițeri NKVD-iști și activiști sovieticii perchiziționau casa, au împușcat câinele și ardeau fotografiile și actele celor care urmau a fi deportați. Nici o urmă a existenței acestor oameni nu trebuia să rămână.

Familia Bujor şi Drâmbei a fost împrăștiată prin diferite vagoane, cu destinații diferite: Permi, Irkutsk, Kurgan.

Olga Drâmbei, soția lui Teodor, a plecat spre regiunea Kurgan doar cu o pernă și jumătate de sac de ciocălăi. Bunica stătea în genunchi, într-un vagon de vite și mă liniștea: eu am să vin, mă voi întoarce, totul va fi bine, își amintește din relatările mamei sale, nepoata Olgăi, Valentina Enciu.

Condamnați la suferință și tăcere

Olga Drâmbei s-a întors la Bălți după mai bine de 7 ani de detenție, fiind unica membră a familiei care s-a întors din gulagul stalinist. Fiica sa, Olimpia împreună cu soțul Vladimir și copiii acestora au trăit, de asemenea, cu stigmatul deportărilor. Erau considerați urmașii „dușmanului poporului”, sentință ce-i excludea din societatea Moldovei sovietice.

photo4 (2)
Olga, soția lui Teodor Drâmbei

Au rezistat totuși, în pofida durerii și nedreptății pe care o purtau în suflet, a interogatoriilor de la securitatea raională, la care trebuiau să se prezinte regulat, a pecetei de urmași ai „dușmanilor poporului”, și interdicției de a deține funcții publice administrative.

Nepoata Olgăi, Valentina, își amintește că mama nu îi lăsa să aibă prieteni, de frică ca cineva să nu afle că sunt dintr-o familie de deportați. Trebuiau să-și țină suferința în secret. Câteodată, mama o ducea la casa lui Teodor și Olga Drâmbei din Bălţi, expropriată de sovietici, unde îşi privea casa părintească din stradă. Mama, de emoții, mă strângea tare de mână, iar eu, fiind copil, nu înțelegeam de ce. De asemenea, îi era greu să înțeleagă de ce rudele sale evitau să vorbească cu familia lor pe stradă.

Serile, Olga Drâmbei, după revenirea în 1957 din Gulag, le povestea nepoților povestea Sibiri. O poveste stranie, cu final trist, diferită de cele cu Ilene-Cosânzene și Feți-Frumoși, auzite de copiii „eliberatorilor” sovietici. La acel moment, nepoții încă nu știau că povestea tristă e istoria familiei lor.

URSS-ul a murit, nedreptatea trăiește

Abia în 1989, în apogeul Perestroicăi, Teodor Drâmbei și ceilalți membri ai familiei au fost reabilitați post mortem (foto 2). Conducătorii Imperiului Sovietic au recunoscut că i-au arestat și condamnat fără ca aceștia să poarte vreo vină. În 1994, urmașii lui Teodor Drâmbei, după ani de procese de judecată, și-au revendicat dreptul la casă părintească.

IMG_4309 (2)
foto 2

Însă deceniile de suferință nu le-a anulat nimeni. Libertatea de exprimare nu a adus și dreptatea. Crimele regimului comunist așa și n-au fost condamnate precum cele ale regimului nazist, iar din an în an rămân tot mau puțini din cei care-și aduc aminte ce a însemnat de facto Uniunea Sovietică pentru Basarabia.

În fiecare an, pe 13 iulie, cei care au avut de suferit din cauza ocupației sovietice și rudele acestora se adună la monumentul represaților politici de lângă Gara Bălți-Slobozia. Dintr-un oraș de mai mult de 100 de mii de locuitori, aproximativ 100 vin să cinstească memoria victimelor regimului comunist.

Nu de puține ori, autoritățile locale „uită” să vină la comemorare. Iar atitudinea față de cei care au avut de suferit de pe urma comunismului diferă substanțial de atitudinea față de cei care l-au instaurat.