Şoferul de pe ruta Bălţi-Florești, Feodor, mă întreabă ce să caut în satul Frumușica Nouă. Fac un reportaj, îi răspund. Şi-i explic faptul că în urma recensământului din 2014 satul este oficial depopulat. Iar el îmi zice resemnat că „nu-i mare treabă! Degrabă tătî Moldova o să fie depopulată.

Acum 60 de ani, sătenii din Frumușica Nouă cultivau tutun pe câmpiile expropriate de colhozul „Progres”.

Prin 1950, satul avea 15 gospodării. Apoi, numărul lor s-a dublat. În cei mai buni ani, colhozul aducea URSS-ului peste 2  milioane de ruble anual.2

Treptat, lucrurile s-au înrăutățit, iar în 1980 autoritățile au declarat satul fără perspectivă.De atunci, Frumușica Nouă nu a mai trebuie nimănui.

cimitir-frumusica2
Cimitirul părăsit al satului

Astăzi, în satul Frumușica Nouă nu mai locuiește nimeni. Unii au plecat, mulți au murit și doar câțiva își mai aduc aminte că pe locul ruinelor de astăzi a fost cândva un sat.

Unul din ei este Petru Vasilcov. Bărbatul a trăit cândva în Frumușica Nouă, dar s-a mutat pentru că satul degrada văzând cu ochii.

În ultimii zece ani, aproape toți cei care n-au plecat peste hotare, au trecut în Mărășești, căci este mai aproape de drum, explică bătrânul.

Apoi oftează și se jeluie că și în Mărășești au rămas doar cinci tineri. Restul se duc, zice Petru, să-și caute de lucru.

fantana
Fântâna – unica ce a rămas din sat

Ce să faci acum la sat?, continuă bărbatul. Potrivit lui, Frumușica Nouă ar putea s-o mai ducă încă puțin. Cu ani buni în urmă, în sat au venit doi afaceriști din Chișinău, să facă apicultură. Însă afacerea a eșuat. Păsările le-au mâncat toate albinele.

Înainte de a-mi arăta drumul spre Frumușica Nouă, îmi spune că așteaptă să le tragă lumină în sat, care se află la doar 20 de minute de Bălți. Demult ne-au promis, mai adăugă posomorât.

Îmi arată cu mâna spre niște câmpii. Acolo e satul, zice, dar nu vei găsi pe nimeni. E pustiu.

În timp ce străbăteam dealurile, precum mi-a indicat Petru, am întâlnit un cuplu. Bărbatul mă întreabă unde plec. După ce le povestesc intenţia mea de a ajunge în Frumuşica Nouă, bărbatul îmi indică direcția opusă, spre Mărăşeşti, şi-mi spune că acolo-i Frumuşica cea nouă.

Soţia îl contrazice: Stai, măi, poate băietul vrea să întrebe de cealaltă Frumuşică, din deal? şi se uită la mine. Eu îi răspund că cea depopulată. Atunci îmi face semn s-o urmez. Cunoște bine împrejurimile. A trăit și ea cândva în Frumușica Nouă.

16244259_573938089471012_1554594530_n

Îmi descrie poteca pe care s-o urmez. Mai întâi, voi da de un cimitir părăsit, apoi de o fântână cu coarbă de fier. Iată acolo e satul.

Până a ne lua rămas bun, îmi spune că ultimul om din Frumuşica Nouă a fost Gheorghe Vacarciuc. Bărbatul a participat în războiului din Afganistan, de unde s-a întors invalid. Acum cinci ani, acesta a murit la 40 de zile de la moartea mamei sale. Ei doi au fost ultimii din Frumuşica Nouă.

casa
Casa ultimilor locuitori din sat

La o răscruce, bărbatul îmi schițează o hartă și mă salută. Drumul nostru se desparte: ei merg acasă – în „Frumușica cea nouă”, eu – spre Frumușica care nu mai există.

Trec pe lângă cimitir şi număr crucile. Erau vreo 20, unele din fier, ruginite și două de piatră, prăbușite la pământ. Ceva mă apăsă pe umeri în singurătatea aceea, bătută de vânt. Cimitirul nu mai era îngrijit demult, chiar dacă unii urmași trăiesc la doar 2 km mai în vale.

Nu departe de morminte e și fântâna cu coarba de fier. Alături – o grămăjoară de lut. Tot ce a rămas dintr-o casă. Înaintea ei mai poate fi recunoscut  un bordei destupat.

Încă câteva temelii şi bordeie prăbușite zac sub zăpadă prin preajmă. Printre ruine cresc mai mulți salcâmi decojiți, cu tulpinile subțiri ca haragi de viță-de-vie.

În rest, tufișurile dese ascund încet-încet semne de viață. O singură urmă de sanie trece pe lângă satul mort și dispare… undeva, spre Mărășești.

–––––––––––––––––––––––––
1 – Localitățile Republicii Moldova. Itinerar documentar-publicistic ilustrat. Vol. 6 [Drepcăuți-Gvozdova]. Chișinău: Draghiștea, 2005, p. 377-378

2 – Дариенко, Петря. Союз земли и солнца, Огонёк, nr. 42, oct. 1964, p. 4